Thursday, April 26, 2012

Imobiliare: Cumpăr

A fost odată, ca orice altă dată, o prințesă, care credea în destinul ei, de prințesă: cu un prinț - cu cal sau fără, cu un mic ”palat” - cu grădină sau măcar un balcon, cu zile frumos mirositoare și nopți cu baluri dansante pe la palat sau prin împărățiile vecine. A fost.

Dacă e să ne gândim - suntem o generație fericită, pentru că trăim cu ziua de azi. ”Carpe Diem” sună bine, dar la salariul pe care îl primim (în cel mai bun caz), nici nu prea avem cum să ne facem planuri de viitor, strategii pas cu pas pentru a obține tot ce ne propunem, tot ce ne dorim și merităm.

Și pentru că suntem prințese moderne, nu vom accepta niciodată să ne căsătorim pentru apartamentul, mașina sau mușchii lui, ai prințului. E clar.

Dar ce e de făcut? Cum să deschizi ușa locușorului tău, în care să-ți investești imaginația și gusturile rafinate. Să decizi tu unde trebuie să stea un taburet, din ce fel de căni vrei să-ți bei ceaiul sau cafeaua, dacă vrei să ai un covor la nivelul ochilor, sau îl vrei doar sub picioare, sau nu-l mai vrei deloc. E faină doar ideea că te poți juca în fiecare zi, dacă vrei și îți place.

Ne trezim din gândul zburător și aterizăm din nou cu picioarele pe pământ, care devin tot mai grele.

Cum să faci în țara asta dacă nu vrei sau nu poți să furi? Să-ți furi vecinul, neamul de orice grad de rudenie sau statul. Nu vrei? Nu poți? Sau nu știi?

Cum să faci în țara asta dacă nici nu știi să te vinzi? Te înveți. Înveți din greșeli. Înveți din experiență. Și afli în sfârșit că ești prea scump pe piață.

Cum să faci în țara asta dacă nu te-ai născut totuși la curtea regală? Părinții tăi nu sunt stăpânii acestei țări. Și nici părinții prințului tău - nu sunt. Iar frământările tale nu interesează pe nimeni.

Și nu vreau să dau vina pe ea, pe țară. Dar, serios acum, noi cum ne descurcăm cu toate dorințele noastre, care defapt sunt simple necesități? Nicicum. Trăim clipa.

Și chiar dacă nu mai credem în povești, nu încetăm să credem în povestea propriului destin!





Thursday, April 12, 2012

kg

Pentru cei cărora li se pare că au kilograme în plus din tot felul de motive, mai puțin din propria vină. Din cauza metabolismului, stresului, a geneticii, alinierii stelelor, din cauza bunicii care alerga după tine prin grădină cu halca de pâine unsă cu un strat netransparent de unt și cu 1-2 pârjoale peste (deh..unii au avut o copilărie fericită:)), pentru că părinții nu-ți permiteau sa te ridici de la masă până nu terminai tot din farfurie...explicația era mai mult decât nobilă: să nu-ți lași puterea în farfurie. Cineva ți-o fura și riscai să fii urmărit de un mare blestem: să nu ai forța necesară să ieși la joacă, să înveți bine, să te uiți la TV, sau, mai nou, să stai pe calculator toată ziua.
Și iată că am crescut mari și "puternici". Pentru că am fost ascultători.
Plus că la unica oră de sport pe săptămână, din perioada liceului, era o epidemie, despre care nu se vorbea la știri, spre deosebire de toate gripele mediatizate până acum, Tensiune Intracraniană. Era o problemă internă, ce nu se discuta decât în cercuri restrânse. Se știa că unica soluție de evitare a unei mari catastrofe la ora de "educație fizică" era sfânta "eliberare", prescrisă de medicul de familie/sector. Am avut și eu nevoie. Cam din clasa 7-a au început să apară problemele cu tensiunea, de la căratul echipamentului de sport, o mare lene și 101 de variante mult mai eficace de a folosi acea oră, de exemplu pentru pregătirea următoarei lecții.
Iar după 18 ani, scăpând de tensiunea intracraniană, te trezești și adormi cu dureri de spate, de articulații, balonări și multe alte boli. Și pe acestea chiar le simți. Și atunci începi să auzi, să vezi, să ți se spună, să te interesezi, să citești în revistele on-line că: Mișcarea este Viața!
Vai, și parcă începi să te miști mai conștient, tonifiindu-ți muschii pe grupe. Plimbări de la scara blocului, până la parcare sau stradă, pentru picioare frumoase, ridicări din mână ca să oprim vreo rutieră, pentru brațe ferme. Câte două repetări pe zi. Minim. Însă rezultatele vizibile se lasă așteptate. Se menține același regim de viață. Se mențin și kilogramele.
Nu contează asta, pentru că se zice că persoanele plinuțe sunt mai bune la suflet...au mai multe kile de bunătate, probabil. Nu am crezut niciodată acest basm. Am ascultat. Și de părinți și de acest se zice.
Și așa mai trec niște ani.
Dar ce e fascinant în viața asta, în afara faptului că viața în sine e fascinantă, e că într-un moment, în care nici nu te aștepți, apare cineva și te trezește, aratându-ți o altă realitate. Acest cineva, are o putere de motivație care te inspiră atât de mult, încât îți dă și ție curaj să-ți vezi aceeași viața - a ta, dar într-o altă dimensiune.
Te umpli de acest: Ba Da! Se poate! Și eu pot. Cum adică cineva a putut și eu să nu pot?
Evident, că nu acționezi imediat. Aici chiar trebuie să se adune toate forțele zen, să se alinieze planetele, să-ți dai singur un șut pe la spate și să acționezi! Și se poate. Nici eu nu credeam.
Era atât de enervant când auzeam trebuie doar să vrei. Doar știam că vreau, de ce să mi se mai spună acest "status"? Oare nu era clar că vreau? Vreau! Dar cum? Sigur că deodată! Să ma trezesc peste o săptămănă exact așa cum mi-ar placea sa fiu. Dar n-ar fi rău, să se întâmple chiar a doua zi.
Din păcate, încă nu s-a inventat nici o pastila minune ca să fii slab, sau deștept, sau bogat, sau...ce vrei tu.
Trebuie să lucrezi mult, să ai multă rabdare, încredere, sinceritate. Și să nu trișezi. Tot pe tine te minți.
Eu sunt fericită. Pentru toate bătăliile câștigate din această luptă;)
Important e să știi cine ți-e "dușmanul"!





Monday, April 9, 2012

acum 6 ani...

Au trecut 6 ani: de când am terminat facultatea, de când m-am întors în Chișinău, de când la fiecare Revelion, zi de naștere sau când îmi cade o geană - îmi pun o dorință (de fapt una dintre dorințe): să-mi găsesc calea pe care să mă simt realizată, împlinită și să fiu cea mai bună în ceea ce fac.
În acești 6 ani, o parte dintre prietenele mele și cea mai mare parte dintre colegii mei s-au căsătorit, s-au mutat în alte țări, au facut copii, au călătorit, s-au întors, s-au integrat în sistem, în ministere, în ONG-uri, în afaceri personale.
Eu, am închiriat tot felul de joburi: vreo 6-7 în total, plus proiecte de o lună sau două, diferite ca statut, implicare, salarizare, și grad de plăcere. 
În unele colective știam din start că voi fi doar în trecere, în altele speram că mă voi reține mai mult... Dar vrând - nevrând, perioada de aproximativ un an s-a menținut la fiecare gazda...De fiecare dată, însă am găsit un limbaj comun cu toți și chiar prieteni apropiați. 
Fiecare sfârșit de "colaborare" m-a întristat, dintr-un motiv sau altul. Și de fiecare dată speram să nu mai trec prin acele situații.
Concluzia? Ori, faci orice pentru o sumă cât de cât decentă, dar care poate include și plictisul, și posibilitatea eternă de ne-avansare, și posibilitatea momentană de avansare (dar cu anumite costuri, neacceptabile de mine), ori faci ce-ți place, riscând să intri în categoria voluntarilor. Voluntariatul își are și el rostul lui, iar partea lui cea mai bună e când îi știi din start statutul.
O altă variantă ar fi să îți vinzi serviciile, fără intermediari, adică să îți transformi hobby-ul în lucru, să îți deschizi propria afacere. Un exemplu bun de urmat pentru fotografi - cameramani, muzicanți, dj, designeri, floriști, pentru cei care au absolvit cursul mâinilor dibace și pentru cei care au o IDEE de milioane. 
Pe aceștia din urmă îi invidiez (cu invidie albă, dacă există așa ceva:)) și îmi par ultimii mohicani din gașca de supraviețuitori. Pentru că chiar dacă unul din planuri nu merge așa cum ar fi trebuit, cred că în mintea lor se învârt tot felul de alte idei, care pot fi încercate. Și cu siguranță, una din ele o fi de milioane. (valuta nu mai contează).
Acum îmi dau seama că nu-mi exprimam dorințele așa cum ar trebui. De azi înainte, mă rog, să mă lumineze ideea aia de milioane la timpul potrivit. Iar până atunci...să-mi vad de cărările mele, iar la intersecții să nu stau cu ochii închiși în fața semaforului. Verdele e Verde. Și Roșul e Roșu. Oriunde.

Iar pe galben - stăm și așteptam. Un pic :)